Apprends moi à rire

Ma vie est un Roman.

J'ai chaud, je n'arrive pas à dormir, je suis dans un état neutre, je fait des choses neutres. Avec mon clavier sur mes jambes, habillée de mon t-shirt de l'AEB et un slip snoopy, j'écris .J'écoute une chanson, qui me provoque rien mais je l'écoute, j'ai l'impression qu'elle me décrit. Il est une heure du matin , le choclat fond sur ma langue , je jeté le papier en arriére et j'en reprends un autre , je me fais un coup de Cristaline et je choisie une autre chanson. Je choisie la chanson d emon enfance ou mon grand pére me racontais des histoires et moi je m'endormais sur son grand ventre. Je pleure , Tout sa me manque ... Mon pays me manque. Je grandis et j'aime pas sa. Je utilisé un mouchoir dja usé. J'ai envie de serrer ma grande mere dans mes bras de lui dire que je suis heureuse d'être là de vivre. Je reveux aussi voir le chemin de pierre et ses chiens. Je reveux ces hivers froids . Tout me manque. Pourquoi je ne peux pas tout avoir ? Le temps passe trop vite , j'ai grandi sans me rendre compte. Je veux retourner, demain matin Je vais appeler mes grands parents et leur dire je t'aime (l).. J'ai plus de mouchoir, un morceau de tissu me suffit...

J'ai pardonné des erreurs presque impardonnables, j'ai essayé de remplacer des personnes irremplaçables et oublier des personnes inoubliables. J'ai agi par impulsion, J'ai été déçu par des gens que j'en croyais incapable, mais j'ai déçu des gens aussi. J'ai tenu quelqu'un dans mes bras pour le protéger. J'ai ri quand il ne fallait pas. Je me suis fait des amis éternels. J'ai aimé et l'ai été en retour, mais j'ai aussi été repoussé. J'ai été aimé et je n'ai pas su aimer. J'ai crié et sauté de tant de joies, j'ai vécu d'amour et fait des promesses éternelles, mais je me suis brisé le cœur, tant de fois. J'ai pleuré en écoutant de la musique ou en regardant des photos. J'ai téléphoné juste pour entendre une voix, je suis déjà tombé amoureux d'un sourire. J'ai déjà cru mourir par tant de nostalgie et j'ai eu peur de perdre quelqu'un de très spécial, que j'ai fini par perdre.. Mais j'ai survécu. Et je vis encore ! Et la vie, je ne m'en passe pas. Et toi non plus, tu ne devrais pas t'en passer. Ce qui est vraiment bon, c'est de se battre avec persuasion, embrasser la vie et vivre avec passion, perdre avec classe et vaincre en osant, parce que le monde appartient à celui qui ose et que la vie, c'est beaucoup trop pour être insignifiante.


Charlie Chaplin

" Dragă Leta,
Am multe sa-ţi povestesc şi nici nu ştiu de unde să încep. Vroiai să-ţi scriu despre teatru , cu teatru sau ceva de genul. Până acum câţiva ani , cuvântul «artă » nu exista în vocabularul meu; ce să mai vorbim de « teatru ». În afară de şcoala de doi bani de acasă şi de ieşirea de dumincă în public, la Sfânta Biserica , nimic nu era interesant. Nu-i poate vina mea că m-am născut la ţară, într-o famile de oameni materialişti unde subiectul de conversaţie era vaca şi laptele dumneaiei. Norocul meu a fost totuşi că am ieşit de acolo şi am ajuns în Bruxelles. Am cunoscut o altă viaţă şi m-am emancipat ( mă uit în Dex să văd dacă e bun sau nu acest cuvânt). Am cunosc mulţi oameni. Feţe de boi , feţe tâmpite , feţe haioase, feţe severe, într-un cuvânt, multă lume... de asta, mai bună. Dar tu ai fost rădăcina acestei pasinuni, ai fost exemplul meu. M-a fascinat viaţa pe care o trăiai , faptul că mă ţineam de fustele tale prin parcurile din Galaţi...oamenii noi care pentru mine erau eroi şi că pentru tine, cuvântul « teatru » era mai utilizat ca « Bună ziua ». Te-am văzut o singură dată în viaţa mea dar numai felul în care imi povestea maica-ta despre tine îmi dădea curaj.Aşa a început un alt Drăgoi (ştii tu, noi din neamul ăsta breaz) să facă teatru. La început mi se părea o joacă şi făceam asta doar ca să te imit, dar cu timpul totul s-a schimbat. Regret că nu am învăţat înca de când eram mică. În Suceava, acolo la mine, cultura e un fenomen rar întâlnit. Dacă stau să mă gândesc, nici nu ştiu dacă există un teatru. Doar Casa de Cultură, ca în vremea lu Papură Vodă, unde actori sunt singuri în sală ; sucevenii mai bine se duc la crâşmă sau să-l vadă pe Guţă şi noul lui hit. Aici totul este diferit. Oameni sunt mai simpli , mai frumoşi în felul lor de a fi.Îmi aduc aminte primul meu curs de teatru, acum trei ani. O sală rece, cu mulţi oameni bizari, liberi, diferiti...şi eu care abia învăţam franceza, un plod pierdut, care nu ştia ce caută acolo. Dar na ! Eram la teatru şi aveam cu ce să mă laud! Timpul a trecut, acum mănânc teatru... Pentru mine să fii actor e mult mai greu decât să fii Barack Obama sau cine dracu' mai este. Faptul că nu toată lumea poate să facă asta, mă fascinează, mă umple de speranţe, mă împinge să merg mai departe. Nu am văzut niciodată o piesă de teatru acasă, dar aici se scurg des experienţele de felul ăsta. În câteva cuvinte, iubesc această lume, lumea scenei, fac din ea un stil de viaţă, chiar dacă maică-mea nu e deacord. Mă doare fix în cot de ce vrea ea. Eu fac cam ce-mi trece prin cap. Stiu că e greu ca printre atâţia bătuţi în cap să cauţi fericirea în fiecare măruntaie, să-ţi umpli capul cu prostii utile, să visezi. Faptul că pot să transmit ceva unui public, să văd că râde, să văd că plânge, să-i văd uimirea, să văd ceva pe faţa lui, e forma mea de satisfacţie teatrală.Acestă scrisore nu prea are un mare înteles, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Scuză-mi româna mea de balta ; vocabularul meu a rămas tot ăla de 4 clase de la Cumpărătura, micul sătuc de prin Moldova. Aş avea multe de povestit dar poate altă dată. Sper ca într-o zi să urc pe scenă... Cum ar zice francezul « CROIT ET TU VA REUSSIR ! »
Cu gumă Orbit în buzunar,
Diana David
p.s : am mâncat cartofi prăjiţi în timpul scrisorii "

[La mocheté intérieure ou extérieure est une chose dont la plus part des êtres humains souffrent. C'est ce quelque chose qui les différencie des autres, qui attire des critique ou bien l'attention de soi. Souvent on a mal de l"accepter , on essaye de la cacher , mais ce que la nature a donné y reste comme sa. On en fait d'elle une maladie , incurable a vrai vous dire , qui va vous suivre toute votre vie. A la longueur du temps elle nous rend jaloux des autres et malgré notre plus grande fierté on commence à les envier du plus profond du cœur, qui lui aussi à force d'y penser devient moche . Parfois on aimerai même pas vivre , parce qu'on se sent mal , on porte une cicatrice en nous. On se cache , on panique , on pleure , on fuit les miroirs , on se dit que peut - être les autres nous aperçoivent autrement ( ce qui n'est pas le cas ). Cette maladie nous donne même la peur d'aimer , une peur qui s'élève en nous , une peur de rejet de chacun. La couche qui rempli le verre c'est les FAUX compliments des proches , qui juste pour te faire plaisir y disent le contraire de la verité. On a du mal à s'accepter par conséquence ; les autres aussi .... ]