" Dragă Leta,
Am multe sa-ţi povestesc şi nici nu ştiu de unde să încep. Vroiai să-ţi scriu despre teatru , cu teatru sau ceva de genul. Până acum câţiva ani , cuvântul «artă » nu exista în vocabularul meu; ce să mai vorbim de « teatru ». În afară de şcoala de doi bani de acasă şi de ieşirea de dumincă în public, la Sfânta Biserica , nimic nu era interesant. Nu-i poate vina mea că m-am născut la ţară, într-o famile de oameni materialişti unde subiectul de conversaţie era vaca şi laptele dumneaiei. Norocul meu a fost totuşi că am ieşit de acolo şi am ajuns în Bruxelles. Am cunoscut o altă viaţă şi m-am emancipat ( mă uit în Dex să văd dacă e bun sau nu acest cuvânt). Am cunosc mulţi oameni. Feţe de boi , feţe tâmpite , feţe haioase, feţe severe, într-un cuvânt, multă lume... de asta, mai bună. Dar tu ai fost rădăcina acestei pasinuni, ai fost exemplul meu. M-a fascinat viaţa pe care o trăiai , faptul că mă ţineam de fustele tale prin parcurile din Galaţi...oamenii noi care pentru mine erau eroi şi că pentru tine, cuvântul « teatru » era mai utilizat ca « Bună ziua ». Te-am văzut o singură dată în viaţa mea dar numai felul în care imi povestea maica-ta despre tine îmi dădea curaj.Aşa a început un alt Drăgoi (ştii tu, noi din neamul ăsta breaz) să facă teatru. La început mi se părea o joacă şi făceam asta doar ca să te imit, dar cu timpul totul s-a schimbat. Regret că nu am învăţat înca de când eram mică. În Suceava, acolo la mine, cultura e un fenomen rar întâlnit. Dacă stau să mă gândesc, nici nu ştiu dacă există un teatru. Doar Casa de Cultură, ca în vremea lu Papură Vodă, unde actori sunt singuri în sală ; sucevenii mai bine se duc la crâşmă sau să-l vadă pe Guţă şi noul lui hit. Aici totul este diferit. Oameni sunt mai simpli , mai frumoşi în felul lor de a fi.Îmi aduc aminte primul meu curs de teatru, acum trei ani. O sală rece, cu mulţi oameni bizari, liberi, diferiti...şi eu care abia învăţam franceza, un plod pierdut, care nu ştia ce caută acolo. Dar na ! Eram la teatru şi aveam cu ce să mă laud! Timpul a trecut, acum mănânc teatru... Pentru mine să fii actor e mult mai greu decât să fii Barack Obama sau cine dracu' mai este. Faptul că nu toată lumea poate să facă asta, mă fascinează, mă umple de speranţe, mă împinge să merg mai departe. Nu am văzut niciodată o piesă de teatru acasă, dar aici se scurg des experienţele de felul ăsta. În câteva cuvinte, iubesc această lume, lumea scenei, fac din ea un stil de viaţă, chiar dacă maică-mea nu e deacord. Mă doare fix în cot de ce vrea ea. Eu fac cam ce-mi trece prin cap. Stiu că e greu ca printre atâţia bătuţi în cap să cauţi fericirea în fiecare măruntaie, să-ţi umpli capul cu prostii utile, să visezi. Faptul că pot să transmit ceva unui public, să văd că râde, să văd că plânge, să-i văd uimirea, să văd ceva pe faţa lui, e forma mea de satisfacţie teatrală.Acestă scrisore nu prea are un mare înteles, dar pentru mine înseamnă foarte mult. Scuză-mi româna mea de balta ; vocabularul meu a rămas tot ăla de 4 clase de la Cumpărătura, micul sătuc de prin Moldova. Aş avea multe de povestit dar poate altă dată. Sper ca într-o zi să urc pe scenă... Cum ar zice francezul « CROIT ET TU VA REUSSIR ! »
Cu gumă Orbit în buzunar,
Diana David
p.s : am mâncat cartofi prăjiţi în timpul scrisorii "